Deasă sau rară împărtășire?

Prefață la cartea Sf. Nicodim Aghioritul, Sf. Neofit Kavsokalivitul, Despre deasa împărtășire, Editura Stupul Ortodox, Tesalonic, 1995, retip. Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2001

Sub acest titlu publicam în Telegraful Român de la Sibiu No 33-36/1991 un articol, care a avut ecouri pozitive atât la noi în ţară cât şi printre monahii români de la Schitul Prodromul din Sfântul Munte Athos. Părinţii de la Prodromu mi-au cerut binecuvântarea de a insera acest articol în cartea „Despre deasa împărtăşire” a Sf. Nicodim Aghioritul, care se publică acum pentru prima dată în româneşte, prin generozitatea Editurii „Orthodoxos Kypseli” din Tesalonic. Reticenţa avută la început, datorită evlaviei deosebite faţă de acest mare sfânt, artizan al reînnoirii vieţii duhovniceşti şi liturgice de la sfârşitul veacului al XVIII-lea – despre care mi s-a dat să scriu (vezi „Le renouveau philocalique du XVIII-ème siècle et son influence sur la vie liturgique” în Liturgie, Conversion et vie monastique. Roma, 1989, p. 159-183) – mi-a fost spulberată de sentimentul comuniunii cu Sfântul Nicodim pe linia aceloraşi străduinţe de înrădăcinare a credincioşilor în viaţa liturgică a Bisericii, care este temelia şi sporirea vieţii creştine. Căci fără înţelegerea şi trăirea cu adevărat a Sf. Liturghii – care presupune împărtăşirea cu Sf. Taine, dar numai cu pregătirea necesară – viaţa creştină nu poate fi autentică şi nu poate spori. Un creştinism fără Euharistie se reduce la doctrină şi o Euharistie la care nimeni nu se împărtăşeşte, un non-sens. Astăzi tot mai mulţi sunt aceia care cred că pot fi credincioşi şi fără Biserică, deci fără Euharistie (căci Euharistia face Biserica), sau că pot participa la Liturghie (Euharistie) ca simpli spectatori, fără pregătirea necesară pentru a se apropia de Sf. Taine.

Viaţa creştină se reduce astfel la pietism, un sentimentalism dezincarnt şi al un individualism distrugător al comuniunii reale şi vii a credincioşilor cu Dumnezeu, care se realizează numai prin „Unul din Treime”, Hristos – Cuvântul lui Dumnezeu întrupat – prezent în Euharistie şi împărtăşit tuturor spre unirea cu Sfânta Treime. Fără Hristos euharistic, care ne dă certitudinea credinţei (Sf. Irineu al Lyonului (sec. II) zice că „credinţa noastră este conformă cu Euharistia, iar Euharistia confirmă credinţa” (Adv. Haer. IV, 18, 5), creştinismul se transformă într-un sentimentalism neluminat, capabil oricând să schimbe credinţa după bunul plac. Toate rătăcirile sectare, care reclamă fiecare pe seama ei adevărul Scripturii, au apărut atunci când s-a slăbit legătura cu Euharistia, când Cuvântul lui Dumnezeu n-a mai fost înţeles şi trăit liturgic, ci scos din contextul său natural care este Biserica, deci Liturghia. Căci Biblia nu este a fiecăruia, ci a Bisericii, şi nu poate fi înţeleasă decât de cei care se află în Biserică, în comuniune cu Hristos din Euharistie.

Nu se poate imagina o renaştere duhovnicească a credinciosului şi a obştii bisericeşti decât pornind de la Liturghie, care ne constituie în Trupul lui Hristos, făcându-ne deci mădularele Sale şi mădulare unii altora prin împărtăşirea din aceeaşi pâine (l Cor, 10, 17;12). Numai uniţi cu Hristos, care ni se face mâncare şi băutură permanentă, şi uniţi unii cu alţii prin El, putem avansa pe drumul comuniunii tot mai desăvârşite cu Dumnezeu şi cu semenii, ceea ce reprezintă esenţa vieţii creştine. Şi cum de Hristos nu ne putem apropia oricum, ci numai cu conştiinţa curată, fiecare Liturghie înseamnă un urcuş duhovnicesc: pe de o parte prin pregătirea pentru primirea Sfintelor Taine, iar pe de alta, prin însăşi această primire, care se face în noi izvor de şi mai multă curăţie, de şi mai multă osteneală pentru o viaţă tot mai sfântă. Dar dacă la Liturghie participăm oricum, fără exigenţa pregătirii pe care o reclamă primirea Sfintelor Taine, e de înţeles că Liturghia devine o slujbă printre altele, iar viaţa noastră duhovnicească va lâncezi.

Astfel se pune problema desei sau rarei împărtăşiri.

 

1. Aceasta este o întrebare legitimă – frecventă azi mai cu seamă în rândurile celor mai buni credincioşi, dar care primeşte, spre uimirea dacă nu spre sminteala multora, cele mai contradictorii şi derutante răspunsuri. Adepţii înnoirii vieţii creştine în Biserică prin accentul pus pe Sfintele Taine promovează împărtăşirea deasă, chiar regulată. Aceştia sunt în general acuzaţi de influenţe eterodoxe: catolice sau protestante. Într-adevăr, la catolici şi la protestanţi se practică împărtăşirea credincioşilor prezenţi la fiecare Messă sau Cină a Domnului fără exigenţa unei pregătiri prealabile ca la ortodocşi: spovedanie, post şi ajun euharistic, canon special de rugăciune… De unde teama legitimă de a nu se ajunge la „banalizarea” Împărtăşaniei. „Conservatorii”, adică cei ataşaţi „tradiţiei” împărtăşirii rare: 1-4 ori pe an, potrivit „poruncii bisericeşti”, nu vor să cedeze împărtăşirii mai dese de şase săptămâni (4o de zile) şi aceasta numai pentru călugări. Alţii, ca să evite un răspuns direct, zic: „nici deasă, nici rară împărtăşire, ci împărtăşirea cu „vrednicie”. Răspuns, care pare a satisface pe cei mai mulţi, ca fiind prudent şi înţelept. Dar numai la prima vedere, care însă înşeală. Privit mai îndeaproape, constaţi că de fapt el nici nu este un răspuns, ci o ocolire subtilă a întrebării. Căci problema „vredniciei” este inclusă în întrebarea însăşi, subînţelegându-se. Într-adevăr, ar fi un nonsens să ne întrebăm dacă cel ce se află sub osânda canoanelor pentru păcate de moarte trebuie să se împărtăşească des sau rar! Evident, cel ce persistă în păcat nu se poate împărtăşi niciodată, atâta timp cât trăieşte în păcat. Atunci, se înţelege de la sine, că problema desei sau rarii împărtăşiri se referă la cei ce nu trăiesc în păcate de moarte, care frecventează regulat biserica şi care se silesc să ducă o viaţă creştină cât mai autentică. Mai sunt şi unii care la întrebarea ce ne preocupă aici răspund: deasa sau rara împărtăşire rămâne la latitudinea credincio­sului, potrivit dorinţei sale. Alţii, mai înţelepţi, spun că este de competenţa duhovnicului. Dar cum duhovnici sunt toţi cei care dau răspunsurile de mai sus, ne putem imagina subiectivismul care operează într-o problemă atât de importantă pentru viaţa creştină.

 

2. Cauzele acestei diversităţi de păreri sunt multiple şi de ordin istoric, teologic, canonic-disciplinar, sentimental…

În antichitatea creştină, toţi credincioşii care participau la Sf. Liturghie se împărtăşeau cu Sfintele Taine. Faptfiresc, căci scopul Liturghiei este constituirea Bisericii prin adunarea laolaltă a tuturor credincioşilor, rugăciunea comună şi împărtăşirea lor cu Hristos prezent în Euharistie sub forma pâinii şi a vinului. Liturghia era socotita şi trăită ca „Cină  a Domnului” la care sunt invitaţi toţi cei ce au primit botezul şi se numesc creştini. Iar această „Masă” sau „Cină” devenea „Memorial al Domnului”, căci în cursul ei credincioşii, în frunte cu episcopul sau preotul, comemorau şi retrăiau împreună cu Hristos toate actele Sale mântuitoare: Naşterea, propovăduirea Evangheliei, Patimile, Moartea, Învierea, Înălţarea la Cer, Pogorârea Duhului Sfânt. Împărtăşirea cu Sfintele Taine la fiecare Liturghie reprezenta pentru primii creştini punctul culminant al adunării euharistice, sensul însuşi al ei, care este unirea cu Hristos, pentru „a trăi în Hristos” (cf. Gal. 2, 20). Era de neconceput participarea la Euharistie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci altfel Liturghia nu se împlineşte, nu-şi atinge scopul: unirea cu Hristos şi se transformă într-un fel de spectacol sacru în care, e adevărat, se pot trăi sentimente sfinte şi înălţătoare dar care rămân departe de realitatea unirii concrete cu Hristos, realizată numai prin împărtăşire. E adevărat că primii creştini erau foarte conştienţi de împărtăşirea cu Sfintele Taine şi nu se apropiau de ele oricum, ci cu conştiinţa împăcată cu Dumnezeu şi cu semenii lor. Ei ştiau mai bine ca noi „că oricine va mânca pâinea aceasta şi va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului” (I Cor. 11, 27). De aceea, când cineva păcătuia de moarte prin lepădarea de Hristos, ucidere (inclusiv avortul), desfrânare, hoţie sau alte fapte grave făcea mai întâi penitenţă câţiva ani de zile şi numai după aceea era reintegrat în comunitatea euharistică şi se împărtăşea cu Sf. Taine. Pe timpul penitenţei, un astfel de creştin nu avea voie să participe la „Liturghia credincioşilor” (euharistică) ci doar la „Liturghia catehumenilor”, trebuind să părăsească biserica la cuvintele preotului „Cei chemaţi ieşiţi…”. Aşadar, păcătuirea gravă îl face pe creştin să cadă din starea de har primită la Botez, confirmată şi întărită în fiecare Euharistie şi-l desparte de obştea Bisericii, nemaifiind vrednic să participe la jertfa euharistică şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine. Căci Biserica se identifică cu Euharistia care o constituie şi o manifestă. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur zice că cel ce nu este vrednic să se împărtăşească acela nu este vrednic nici să participe la jertfa liturgică. El trebuie să părăsească biserica odată cu „cei chemaţi”. Aşadar, în vechime, rânduiala împărtăşirii regulate a celor care nu erau sub osânda canoanelor sau a excluderii de la împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor cu păcate grave era strict observată. Pentru că această disciplină este singura conformă cu teologia euharistică, adică cu sensul însuşi al Liturghiei.

Această rânduială însă va fi tot mai mult neglijată, începând cu secolul al IV-lea, odată cu înmulţirea creştinilor prin convertirea în masă, fără pregătirea necesară, a păgânilor, după edictul de libertate a creştinismului (Milano, 313) şi mai ales după ce acesta devine religie de stat sub Teodosie cel Mare. Sensul pro­fund al Liturghiei, ca cină euharistică în care prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului a tuturor celor prezenţi se reali­zează Biserica însăşi şi se manifestă Împărăţia lui Dumnezeu, se pierde încetul cu încetul la tot mai mulţi creştini. Din act comunitar, privind întreaga obşte a Bisericii adunată într-un loc pentru săvârşirea Euharistiei, împărtăşirea devine un act privat, individual; fiecare se împărtăşeşte când vrea sau când se crede pregătit. Faţă de primele manifestări de acest gen, deosebit de grave, autoritatea bisericească se simte obligată să reamintească prin canoane disciplina tradiţională a împărtăşirii. Astfel cano­nul 8, atribuit Sfinţilor Apostoli, spune: „Dacă vreun episcop, preot sau diacon ori cineva din cler nu se împărtăşeşte în timpul jertfei liturgice care se aduce, să spună motivul şi dacă acesta este justificat să fie iertat. Iar dacă nu, să fie excomunicat ca unul care produce sminteală…” Canonul 9 apostolic se referă în aceeaşi problemă la credincioşi: „Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă citirea Sfintelor Scripturi dar nu stau la împărtăşire să fie excomunicaţi”. Acelaşi lucru îl spune în principiu şi canonul 2 al sinodului din Antiohia (341): „Cei ce vin la biserică şi ascultă citirea Sfintelor Cărţi dar nu vor să ia parte la rugăciunea liturgică cu poporul, sau care prin indisciplină refuză împărtăşirea cu Sf. Euharistie toţi aceia trebuie excluşi din Biserică până ce, recunoscându-şi greşeala şi împlinind canonul rânduit aduc roade de pocăinţă…” Hotărârile şi canoanele acestui sinod local vor fi adoptate pentru întreaga Biserică de sinoadele VI (can. 2) şi VII (can. 1) ecumenice.

Părinţii bisericeşti recomandă şi ei împărtăşirea regulată. Astfel Sf. Vasile cel Mare zice în Scrisoarea 33: „Este bine şi folositor a se împărtăşi în fiecare zi şi a primi Sfintele Taine căci Însuşi Hristos a zis: „Cel ce mănâncă şi bea sângele Meu are viaţă veşnică” (In. 6, 54). Noi însă ne împărtăşim de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, ca şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt…” Evident, Sf. Vasile şi călugării săi se împărtăşeau de patru ori pe săptămână pentru că slujeau Sf. Liturghie de patru ori, în zilele menţionate. Împărtăşirea deasă, chiar zilnică o recomandă şi Sfântul Ioan Gură de Aur, care deplânge faptul că mulţi credincioşi din vremea sa nu se mai împărtăşeau decât o dată pe an. În acelaşi sens vorbesc şi Sf. Ioan Casian (sec. IV-V) şi Sf. Teodor Studitul (Sec. IX). În celebrele sale Epitimii (Reguli), Sf. Teodor insistă asupra obligaţiei monahilor de a se împărtăşi regulat. Iată câteva: „Dacă într-o zi când se face Liturghie un călugăr nu se împărtăşeşte să spună motivul, altfel să rămână nemâncat până seara” (n. 31). „Cel ce din proprie iniţiativă nu se împărtă­şeşte, acela trebuie să se separe de obşte pentru o zi” (n. 10). Sau „Cel ce nu se împărtăşeşte mai mult de 40 de zile, dacă nu este oprit de canoane, va trebui să spună motivul. Şi dacă se constată că din pricina neglijenţei nu s-a împărtăşit să fie supus unei pedepse de 40 de zile” (n. 6).

 

3. E adevărat că la pierderea sensului profund al Împărtăşaniei ca şi act comunitar, deci privind pe toţi cei ce participă la Sf. Liturghie, a contribuit şi problema „vredniciei” personale accentuată de toţi Părinţii şi îndeosebi de călugări într-o vreme în care Creştinismul a devenit pentru mulţi doar un nume. Fireşte, la împărtăşire nu poate avea acces cel ce trăieşte indiferent sau în păcate grave. Aşa au apărut canoanele care interzic împărtăşirea un anumit timp, mai lung sau mai scurt, potrivit gravităţii păcatului. Dar degrabă, insistenţa Părinţilor şi a canoanelor pe „vrednicia” necesară pentru împărtăşire a fost rău înţeleasă, încât cu timpul nu s-au mai împărtăşit nici cei ce nu erau sub osânda canoanelor, socotindu-se singuri nevrednici de împărtăşirea regulată. Deşi Sf. Ioan Gură de Aur spune că cel ce nu-i vrednic să se împărtăşească zilnic, acela nu-i vrednic să se împărtăşească nici o dată pe an, la Paşti. Pe de altă parte, insistenţa pe pregătirea pentru Împărtăşanie – legitimă în sine căci Sfintele Taine nu lucrează automat, fără colaborarea omului prin efortul propriu de despătimire – a dus la o altă atitudine greşită: credinţa că împărtăşirea este o recompensă pentru virtute, pentru efortul împlinit în vederea primirii ei. „Cu cât mai rezonabil este, zice Sf. Ioan Casian, să primim Sf. Taine în fiecare duminică, cu inima smerită, ca un remediu pentru slăbiciunile noastre crezând şi mărturi­sind că nu merităm acest har, decât să ne înălţăm în noi înşine prin convingerea deşartă că cel puţin vom fi vrednici odată pe an” (Conv. 23, 21).

Sf. Chiril al Alexandriei (+444) constată în vremea sa şi alte atitudini greşite faţă de Sf. Împărtăşanie. „Sunt unii, zice el, care după ce au gustat din harul dumnezeiesc nu mai merg la biserică din neglijenţă şi amână primirea Sfintei Împărtăşanii sub pretextul respectului şi al pietăţii, în realitate însă din lipsa de evlavie şi din răceală. Acest refuz care pare a porni din pietate nu este decât o cursă şi o pricină de sminteală care duce la cădere” (Comentar la Ioan 1, 3). De aceea, mai multe sinoade locale: Elvira (can. 21), Sardica (343) sau ecumenice: Constantinopol (în Trulan, 692, can 80) se văd nevoite de a ameninţa cu excomunicarea pe cei care timp de trei săptămâni nu participă la Liturghie şi nu se împărtăşesc.

În Occident, unde situaţia era şi mai gravă, diferite sinoade locale insistă pentru împărtăşirea cel puţin de trei ori pe an: Paşti, Crăciun şi Rusalii. Târziu, un sinod din Lateran (Roma 1215) fixează datoria împărtăşirii cel puţin o dată pe an. Dar deja aceste hotărâri nu mai sunt conforme cu spiritul Liturghiei ca jertfă şi ca Taină a comuniunii care constituie Biserica. Teologia euharistică a primelor veacuri creştine va fi tot mai mult uitată, accentul mutându-se acum pe pietatea individuală în faţa Sfintei Împărtăşanii (care în Apus va fi expusă în afara Liturghiei spre adorare) şi pe interpretarea simbolică a tuturor actelor şi gesturilor liturgice.

 

4. Renaşterea isihastă, din sec. XIV va atrage după sine cum este firesc şi o renaştere liturgică îndeosebi prin Sfinţii Nicolae Cabasila şi Simion al Tesalonicului (sec. XV).

Pentru Nicolae Cabasila, Euharistia (Împărtăşania) este iz­vorul şi desăvârşirea vieţii în Hristos. Iar „celelalte Taine nu sunt desăvârşite şi nici nu pot da roade… dacă nu luăm parte la ospăţul dumnezeiesc”. În schimb dacă ne apropiem cu zdrobi­re de inimă şi ne mărturisim păcatele înaintea preotului, Sf. Împărtăşanie este cea care ne scapă de orice păcat… de unde urmează că nimic n-am făcut numai mărturisindu-ne, fără a gusta din bunătăţile euharistice” (Despre viaţa în Hristos, 4). El arata că de Sfânta Împărtăşanie trebuie să ne apropiem „me­reu” . „Căci e nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice…” (Ibidem). „Viaţa în Hristos” este de neconceput fără participarea regulată la Sf. Liturghie şi împărtăşirea cu Sfintele Taine. Căci nu noi ne transformăm pe noi înşine prin efortul nostru ascetic, ci Hristos euharistic lucrează în noi şi dă valoare şi sens la tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră. Neglijenţa Sfintei Împărtăşanii poate veni şi dintr-o spiritualitate dezincarnată care nu pune accentul pe Sfintele Taine ci pe voinţa şi efortul omului, concepţie proprie atâtor secte din vechime (pelagianism, priscilianism, bogomilism) condamnate de Biserică.

La rândul său, Sfântul Simeon al Tesalonicului, unul din cei mai mari liturgişti ai Bisericii Răsăritene, insistă şi el asupra necesităţii împărtăşirii dese. În cartea sa „Tratat asupra tuturor dogmelor” el zice: „Drept aceea Tainele acestea ni le-a lăsat Iisus pentru ca să fim una cu Dumnezeu. Noi arhiereii şi preoţii adesea cu socotinţă şi cu spovedanie slujind Liturghia să ne împărtăşim cu înfricoşătoarele Taine; iar ceilalţi şi ei adesea prin Spovedanie, prin sfărâmarea  inimii şi cucernicia sufletului să se cuminece. Şi nimeni din cei ce se tem de Domnul să nu treacă peste 40 de zile (neîmpărtăşiţi), şi dacă cei ce vor păzi pe cât vor putea să se apropie şi mai curând de cuminecătura lui Hristos şi dacă se va putea şi în toate duminicile, mai ales cei bătrâni şi cei bolnavi”.

În secolul al XVIII-lea a avut loc la Muntele Athos o mare frământare în jurul problemei desei sau rarii împărtăşiri. Sf. Nicodim Aghioritul protagonistul desei împărtăşiri, autor a peste o sută de lucrări, între care şi al Filocaliei (culegere de texte din Părinţii ascetici), a scris în acest sens şi această „Carte foarte folositoare pentru suflet. Despre împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine ale lui Hristos” în care el argumentează cu texte din Sfinţii Părinţi nevoia împărtăşirii dese şi combate pe cei ce susţin contrariul. Poziţia apărată de Sf. Nicodim şi de cei din jurul său va fi aprobată şi de Patriarhii ecumenici; Teodosie, în 1773 şi Grigorie al V-lea, în 1807 şi 1819.

Renaşterea liturgică din Grecia contemporană cu accentul pus pe înţelegerea Sf. Liturghii de către credincioşi prin citirea de către preot cu voce tare a rugăciunilor din Anaforaua liturgică şi pe împărtăşirea deasă, renaştere promovată de mai multe frăţii religioase, a fost inspirată de mişcarea isihastă de la Sf. Munte şi de scrierile Sf. Nicodim Arghioritul.

În Rusia, împărtăşirea mult mai deasă a credincioşilor în ultimele decenii s-a impus din partea acestora ca o evidenţă a participării lor la Sf. Liturghie. Persecuţiile grave şi lipsa oricărei literaturi religioase a făcut să se nască dorinţa credincioşilor de a se uni cu Hristos euharistic mult mai des decât recomanda oficialitatea bisericească, potrivit unei „tradiţii” venită din Apus. Căci nu trebuie să uităm că „porunca” de a se împărtăşi de patru ori pe an sau cel puţin o dată este de influenţă apuseană şi nu are nici o justificare teologică. Dimpotrivă, ea este contrară spiritului Liturghiei ca jertfă adusă de tot poporul lui Dumnezeu şi cină comună. Nimeni din cei invitaţi la o masă nu merge nu­mai ca să se întreţină cu gazda şi cu cei prezenţi, fără să mănânce efectiv. E adevărat că atmosfera creată în jurul unei mese este ea însăşi o hrană spirituală pentru cei invitaţi, dar nimeni nu renunţă să mănânce, săturându-se numai cu ea. Sf. Nicodim Aghioritul spune că sunt mai multe feluri de a ne împărtăşi cu Hristos: prin Sfintele Taine, prin rugăciune, prin auzul citirilor şi cântările sfinte, prin contemplarea tainelor lui Dumnezeu, prin facerea de bine. Dar ele nu se exclud una pe alta. Dimpotrivă. Cel ce îl primeşte pe Hristos euharistic îl va păstra în inima sa rugându-se mult, citind din Sf. Scripturi, lucrând numai binele… Dar nimeni nu poate neglija Sfintele Taine pe motiv că se împărtăşeşte duhovniceşte cu Hristos sub formele amintite. Căci altfel Mântuitorul nu s-ar mai fi întrupat şi nu s-ar mai fi jertfit pe cruce ca să ne lase Trupul şi Sângele Său ca „adevărată mâncare şi adevărată băutură” (In. 6, 55). Cel ce neglijează Sf. Împărtăşanie, neglijează fără să-şi dea seama Întruparea şi Jertfa Însăşi a Domnului. Căci Euharistia este Taina prin excelenţă a Noului Testament. Fără Euharistie nu există nici întrupare, nici  jertfă. Protestanţii şi cultele neoprotestante care pun accent unilateral pe Cuvântul lui Dumnezeu în detrimentul Euharistiei în care nu mai văd prezenţa reală a lui Hristos, uită că „Cuvântul trup s-a făcut” (In. 1, 14), că în Noul Testament, Dumnezeu nu numai vorbeşte oamenilor ca în Vechiul Testament, ci se şi uneşte cu ei prin Trupul şi Sângele Fiului Său jertfit şi înviat pentru mântuirea lor.

 

5. Cum am putea reveni astăzi la o practică normală a Eu­haristiei? Desigur că numai printr-o înţelegere justă a sensului şi rostului ei pentru viaţa creştină. Aceasta presupune însă preoţi şi creştini responsabili şi luminaţi, angajaţi  conştient în trăirea maximală a Evangheliei şi nu oameni „căldicei”, dispuşi oricând la compromis. Aprofundarea teologiei euharistice a primelor veacuri creştine ca şi cunoaşterea evoluţiei de-a lungul istoriei a practicilor privitoare la împărtăşire, mai mult sau mai puţin conforme cu această teologie, practici devenite adeseori „tradiţie”, ne va ajuta să exorcizăm mintea noastră de o mulţime de prejudecăţi sau chiar superstiţii cu privire la Sf. Taină a Împărtăşaniei. Trebuie să fim conştienţi că nu toate „tradiţiile” impuse la un moment dat în istorie au şi o justificare teologică. Pot exista „tradiţii” cum este şi cea cu privire la împărtăşirea o dată sau de patru ori pe an şi chiar la şase săptămâni, care nu pot fi justificate teologic, ci cel mult sentimental. În ce priveşte „vrednicia” pentru primirea Euharistiei trebuie să ştim că nimeni nu poate vreodată pretinde că e vrednic să se împărtăşească. Căci „toţi greşim în multe chipuri” (Iac. 3, 2). Iar „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I In. l, 8). „ Ştim, zice Sf. Ioan Gură de Aur, că nimeni dintre noi nu este scutit de greşeli, ni­meni nu se poate lăuda că ar avea o inimă curată, îngrozitor este, nu atât a nu avea inima curată, cât că neavând-o astfel nu alergăm la Cel ce poate să o curăţească…”. Desigur că sunt păcate grave şi păcate mai puţin grave. „Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte” (I In. 5, 17). În cazul păcatului de moarte (crimă, inclusiv avortul, desfrânare sau alte păcate trupeşti, ură, hoţie, drog, magie, erezie…), trebuie să împlinim canonul rânduit la spovedanie şi să nu ne împărtăşim o vreme. Dar dacă nu suntem în păcate de moarte să îndrăznim să ne împărtăşim cât mai des. Bineînţeles cu inimă înfrântă şi smerită, cu lacrimi (Sf. Simeon Noul Teolog spune că nimeni să nu se apropie fără lacrimi de Sf. Împărtăşanie) şi cu conştiinţa păcătoşeniei, dar şi cu dorinţa de a primi prin Sfânta Împărtăşanie ajutor în lupta pentru despătimire şi îmbunătăţire. Căci fără Împărtăşanie deasă nu putem deveni mai buni, mai iubitori, mai asemenea cu Hristos.

Împărtăşirea deasă, primită cu pregătirea necesară ne transformă în Hristos Însuşi. „Firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab” zice Sf. Maxim Mărturisitorul. Fiinţa noastră încălzită de focul dumnezeirii devine ea însăşi foc, ca fierul introdus în foc care devine foc păstrându-şi totodată natura sa proprie. Şi fiindcă se pune în mod justificat problema pregătirii pentru Sf. Împărtăşanie trebuie să spunem că nu există o regulă pentru preoţi şi alta pentru mireni. Toţi trebuie să se pregătească cu post după putere (cel rânduit de Biserică, adică: miercurea şi vinerea ca şi cele patru posturi mari), cu înfrânare conjugală pentru cei căsătoriţi, cu rugăciune înmulţită şi mai ales prin cunoaşterea propriei nevrednicii. Postul trupesc ne va ajuta să adâncim în noi foamea după „Pâinea vieţii” care este Hristos din Euharistie. Noi trebuie să dorim Împărtăşania, să nu putem trăi fără ea. Iar dacă la o Liturghie nu ne-am împărtăşit, să avem conştiinţa păcatului că l-am refuzat pe Hristos pentru că nu ne-am pregătit ca să-l primim, preferând mai bine mâncarea, odihna, plăcerile lumii, lucrul… Împărtăşirea deasă nu înseamnă nici pe departe obişnuinţă şi devalorizare a ei. Dimpotrivă. Cu cât te rogi mai mult cu atât te rogi mai bine, cu cât te împărtăşeşti mai des, cu atât îţi creşte dorinţa şi râvna pentru Hristos. Obişnuinţa rea poate interveni numai la cel ce nu are credinţă şi frică de Dumnezeu.

Trebuie să mai ştim şi aceea că pregătirea pentru împărtăşire nu este numai de o zi sau de două, ci de toată vremea. În toată vremea suntem datori să ne reţinem de la păcat, să avem gândul la Hristos, să fim împăcaţi cu semenii noştri, să fim aplecaţi spre săvârşirea binelui. Ea culminează cu participarea la Vecernie şi Utrenie ca şi la Liturghia propriu-zisă. Toată Liturghia este de fapt o pregătire pentru împărtăşire.

Ţinând seama de situaţia deosebit de gravă existentă în Biserica noastră în privinţa împărtăşirii credincioşilor, îndemnăm şi pe această cale pe cucernicii preoţi să explice îndelung credincioşilor nevoia împărtăşirii mai dese cu Sf. Taine. O Liturghie la care nimeni nu se împărtăşeşte este aproape un nonsens şi în contradicţie totală cu conţinutul rugăciunilor şi cântărilor ei. Cum să cântăm „Să se umple gurile noastre de lauda Ta, Doamne… că ne-ai învrednicit pe noi să ne împărtăşim cu Sfintele, dumnezeieştile… şi de viaţă făcătoarele Tale Taine…” sau „Drepţi primind Dumnezeieştile, sfintele… lui Hristos Taine…” când nimeni nu s-a împărtăşit? Cu ce conştiinţă putem refuza sistematic chemarea Mântuitorului de la fiecare Liturghie: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, apropiaţi-vă”? Hristos care a venit să vindece pe cei bolnavi şi să dea iertare celor păcătoşi vrea să ne vindece şi să ne ierte şi pe noi împărtăşindu-ni-se în Sfintele Taine. Iar noi să-L refuzăm? Cu adevărat, nu ne dăm seama de ce ne lipsim evitând sau amânând Sf. Împărtăşanie! Cucernicii părinţi ar trebui să încurajeze în primul rând pe copii (care până la 7 ani pot să se împărtăşească fără spovedanie şi fără ajun) şi pe bătrâni să participe regulat la împărtăşire. Astfel nu va mai fi Liturghie fără împărtăşire. De asemenea, pentru o participare cât mai conştientă a credincioşilor la Sf. Liturghie, în care aceştia să poată urmări caracterul ei de jertfă se impune citirea cel puţin a rugăciunilor din canonul euharistic cu voce tare. Să nu uităm că în vechime aceste rugăciuni, care formează miezul Liturghiei şi de care depinde înţelegerea şi trăirea ei se citeau cu voce tare. Până şi Epicleza, şi mai ales ea, se rostea cu voce tare. Preotul, invocând Duhul Sfânt peste obşte şi peste Darurile puse înainte, primea răspunsul şi întărirea credincioşilor de prefacerea lor în Trupul şi Sângele Domnului prin acele „Amin”-uri pe care acum le rosteşte tot el, ceea ce este cu totul nefiresc. Şi aceasta în timp ce credincioşii stau pasivi, mulţi fără să ştie ce se petrece în acele momente! Or, dacă preotul, după ce strana termină cântarea, citeşte cu voce tare canonul euharistic, credincioşii vor urmări continuitatea rugăciunilor, îşi vor da seama de sensul lor profund şi se vor simţi implicaţi în ele. Liturghia se va prelungi cu 10 minute, însă cu ce efecte!

Credem că numai printr-o renaştere liturgică cu accentul pus pe Sf. Împărtăşanie primită regulat, cu pregătirea necesară, putem nădăjdui la o renaştere duhovnicească trainică şi cu roadele cele mai frumoase pentru Biserica şi neamul nostru. Căci atunci Hristos va lucra în noi şi ne va schimba El însuşi după chipul şi asemănarea Sa.