Despre Sfânta Euharistie – interviu (Nürnberg, 4 iulie 2011)
Interviu realizat împreună cu PC Diacon George Adrian Aniculoaie pentru Ziarul Lumina (4 iulie 2011) și publicat sub titlul: Dialog cu IPS Mitropolit Serafim despre Sfânta Împărtăşanie. Canonul nu este pedeapsă, ci mijloc de tămăduire, în Ziarul Lumina, 1 august 2011, http://ziarullumina.ro/interviu/canonul-nu-este-pedeapsa-ci-mijloc-de-tamaduire
1. Ce este Sfânta Împărtăşanie pentru un ortodox?
Sfânta Împărtăşanie este Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos pe Care le primim la Sfânta Liturghie „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. După ce a săturat mulţimile în pustie cu cinci pâini şi doi peşti şi cunoscând că iudeii au să vină să-L ia cu sila ca să-L facă rege pentru a-i hrăni mereu în chip minunat, Mântuitorul le vorbeşte oamenilor despre „pâinea vieţii”, „pâinea cea vie” sau „mâncarea cea nepieritoare” din care cine mănâncă nu va mai flămânzi în veci. Apoi le spune: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu” (vezi Ioan 6, 5-55).
Mai târziu, la Cina cea de Taină, Mântuitorul instituie Taina Euharistiei, prefăcând, prin binecuvântare, pâinea şi vinul în trupul şi sângele Său cu care îi împărtăşeşte pe ucenici: „Luaţi mâncaţi, acesta este trupul Meu… Beţi dintru acesta toţi, acesta este sângele Meu…” şi-i îndeamnă să facă aceasta spre pomenirea Sa. Este ceea ce au făcut apostolii şi primii creştini şi ceea ce facem şi noi astăzi la fiecare Sfântă Liturghie când prin rugăciunea preotului şi a credincioşilor, Duhul Sfânt transformă ofranda de pâine şi vin în trupul şi sângele Domnului cu care ne împărtăşim. Astfel Hristos îşi continuă prezenţa în lume nu numai duhovniceşte, ci şi în chip văzut, sub forma pâinii şi a vinului euharistic.
2. De ce trebuie să primim Sfântul Trup şi Sfântul Sânge? Care este efectul Sfintelor Taine asupra noastră? Ne putem mântui fără Sfânta Împărtăşanie? Ce le spuneţi celor care sunt credincioşi, dar nu doresc să se împărtăşească?
Fără împărtăşirea cu Sfintele Taine nu putem trăi cu adevărat în Hristos, nu putem avea viaţă în noi. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (Ioan 6, 53-54). Nu ne putem deci mântui fără să ne împărtăşim cu trupul şi sângele Domnului. Tocmai de aceea copiii, după Botez şi ungerea cu Sfântul şi Marele Mir, primesc imediat şi Sfânta Împărtăşanie.
În acelaşi timp, Sfânta Împărtăşanie este pentru creştini adevărată mâncare şi adevărată băutură care ne ajută să creştem în Hristos şi să devenim una cu El. Mântuitorul zice: „Trupul Meu este adevărată mâncare şi sângele Meu adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 55-56). Dacă nu ne hrănim mereu cu Hristos din Sfânta Împărtăşanie nu putem creşte duhovniceşte şi, cu atât mai mult, nu putem deveni una cu El. Sfânta Împărtăşanie ne transformă, încetul cu încetul, în Hristos Însuşi. Căci „firea celui mai tare schimbă firea celui mai slab”, zic Părinţii. Cei care nu vor să se împărtăşească – şi aceştia, din păcate, sunt majoritatea credincioşilor noştri de astăzi – rămân departe de Hristos, chiar dacă li se pare că-L urmează. Când Mântuitorul vorbea despre pâinea cea vie care este trupul Său şi zicea că cine nu mănâncă din această pâine nu are viaţă în el însuşi, mulţi din cei ce-L urmau L-au părăsit căci spuneau: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte” (Ioan 6, 60). Aşa şi astăzi mulţi nu înţeleg rostul Sfintei Împărtăşanii şi stau departe de ea, spre marea lor pagubă.
3. Cât de des trebuie să primim Sfânta Împărtăşanie? Vă rugăm să ne explicaţi dacă regula de 40 de zile între cuminecări este corectă şi de ce. Ce le recomandaţi credincioşilor şi duhovnicilor în acest sens?
În mod normal, toţi cei care participă la Sfânta Liturghie, care este Jertfa nesângeroasă şi Cina Domnului, trebuie să se împărtăşească. Nimeni nu se duce la o cină fără să mănânce ceea ce i se pune înainte. Altfel jigneşte pe cel ce oferă cina. Canoanele (8 şi 9 ale Sf. Apostoli, 2 al Sinodului VI ecumenic, 1 al Sinodului VII ecumenic… ) condamnă pe cei ce participă la Sf. Liturghie şi nu se împărtăşesc. Împărtăşirea la 40 de zile este o tradiţie recomandată de mulţi dintre duhovnicii noştri, dar ea nu poate fi susţinută teologic. Dacă suntem consecvenţi cu teologia euharistică, toţi membrii Bisericii, deci toţi creştinii, sunt ţinuţi să participe în fiecare duminică la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine.
În cazul în care săvârşim păcate grave, de moarte, cădem din starea de har şi ne pierdem calitatea de membrii ai Bisericii, deci nu mai putem participa la Sfânta Liturghie şi nu ne mai putem împărtăşi cu Sfintele Taine decât după ce ne spovedim şi împlinim un canon de pocăinţă. În rugăciunea de după spovedanie, preotul duhovnic se roagă lui Dumnezeu, zicând „… împacă-l şi-l uneşte (din nou) pe dânsul cu Sfânta Ta Biserică…” Spovedania deci ne repune în starea de har sau de membrii ai Bisericii. În vechime, cei opriţi de la Sf. Împărtăşanie, părăseau biserica odată cu catehumenii, la ectenia „cei chemaţi ieşiţi…” Mulţumim lui Dumnezeu că foarte mulţi din credincioşii noştri, în primul rând copiii şi cei în vârstă, nu trăiesc în păcate de moarte. Aceştia ar trebui încurajaţi de P.C. Părinţi să se împărtăşească cât mai des, chiar regulat. Iar dacă nu fac aceasta preoţii, credincioşii înşişi trebuie să ceară să se împărtăşească cât mai des cu putinţă.
4. Care sunt condiţiile şi obligaţiile pentru a primi Sf. Împărtăşanie?
Singura condiţie pentru a primi Sf. Împărtăşanie este aceea de a nu trăi în păcate de moarte care alungă de la noi harul Duhului Sfânt, ne despart de Hristos şi de Biserică. Păcatele cele mai grele sunt lepădarea de Hristos sau necredinţa, crima (inclusiv avortul), desfrâul, ura, asuprirea semenilor (prin neplata muncii sau munca necinstită), iubirea de arginţi, beţia…
Pentru aceste păcate trebuie neapărat să ne spovedim şi să facem un canon de pocăinţă, după care ne putem împărtăşi cu binecuvântarea duhovnicului. Desigur că de fiecare dată când ne împărtăşim trebuie să încercăm să avem pace în suflet, să cerem iertare de la cei pe care i-am putut supăra cu voie sau fără voie şi să citim canonul de rugăciune pentru Sf. Împărtăşanie. Cei căsătoriţi sunt ţinuţi să se abţină de la relaţiile conjugale cel puţin o zi înainte şi una după primirea Sf. Împărtăşanii.
5. Trebuie să ne spovedim înainte, fiecare împărtăşire trebuie să fie precedată de spovedanie? Cât trebuie să postim? E necesar întreg postul? Credincioşii care doresc să se împărtăşească şi nu au postit, cu toate că sunt sănătoşi şi au posibilitatea, vor primi Sf. Împărtăşanie? Dar în afara postului, trebuie să postim pentru a ne împărtăşi? Sâmbăta şi duminica putem posti – în situaţia în care vrem să ne împărtăşim duminica sau luni?
Spovedania este legată de păcatele săvârşite, îndeosebi de păcatele mari, de moarte. Cum toţi păcătuim, este foarte bine să ne spovedim cât mai des cu putinţă, chiar dacă nu avem păcate mari. În fond, păcatul cel mai mare este cel care ne robeşte, chiar dacă nu-l găsim printre „păcatele mari” amintite mai sus. Tocmai de aceea călugării şi credincioşii evlavioşi se spovedesc dacă nu săptămânal, cel puţin odată pe lună. Dar nu trebuie să aşteptăm săptămâna sau luna ca să ne spovedim, ci trebuie să ne spovedim de fiecare dată când am săvârşit un păcat pentru care conştiinţa ne mustră. Spovedania s-a legat de împărtăşire atunci când aceasta a devenit rară sau chiar foarte rară, cum se întâmplă din păcate şi astăzi. Se înţelege de la sine că dacă cineva se împărtăşeşte foarte rar trebuie să se spovedească de fiecare dată înainte de a se împărtăşi. Dar cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată. Păcatele ni se iartă şi prin Sf. Împărtăşanie. Important este să fim sinceri cu noi înşine şi în faţa lui Dumnezeu, să nu ascundem vreun păcat şi să ne socotim mereu nevrednici.
În legătură cu postul, trebuie să spunem că nici el nu este legat de împărtăşire, deşi este bine să ne pregătim pentru Sf. Împărtăşanie şi cu post. Aceasta depinde iarăşi de frecvenţa împărtăşirii. Cei care se împărtăşesc rar trebuie să postească înainte de a se împărtăşi, mai cu seamă dacă nu ţin posturile rânduite de Biserică. Cei care respectă întru totul regulile postului, aceştia se vor reţine înainte de împărtăşire de la carne şi de la viaţa conjugală (dacă este perioada dulcelui). Dar nimeni nu ne opreşte să postim chiar mai multe zile de fiecare dată când ne împărtăşim, chiar dacă este sâmbăta sau duminica. Sâmbăta şi duminica însă nu se ajunează.
Postul este fundamental pentru viaţa duhovnicească. Nici un credincios angajat serios pe calea mântuirii nu poate să-l neglijeze. Pentru că fără înfrânare de la mâncare şi băutură, nimeni nu-şi poate stăpâni pornirile pătimaşe ale trupului şi nimeni nu se poate ruga cu o rugăciune curată, adică cu atenţia concentrată în inimă sau cu mintea unită cu inima pentru ca să facem cu adevărat experienţa harului ascuns în inima noastră. Ortodoxia este prin excelenţă ascetică. De asceză ţine postul alimentar, înfrânarea conjugală, privegherile, metaniile, statul în picioare în timpul slujbelor, lupta cu păcatul şi patimile, răbdarea necazurilor, slujirea semenilor în nevoi … Cine nu este obişnuit cu asceza, cine nu o simte ca o mare binecuvântare pentru suflet şi pentru trup, acela nu poate avea duhul Ortodoxiei. Bineînţeles că cei care refuză postul şi înfrânarea cu bună ştiinţă, aceia nu se pot împărtăşi. Altfel trebuie însă trataţi cei care pentru pricini binecuvântate nu pot posti decât în parte. Aceştia se pot împărtăşi, cu binecuvântarea duhovnicului.
Din toate cele spuse nu trebuie să înţelegem că Ortodoxia ar fi legalistă. Ortodoxia nu este legalistă, ci exigentă. Ea ştie din experienţa sfinţilor că Sf. Împărtăşanie şi harul în general nu lucrează decât cu participarea credinciosului prin efortul său ascetic. Cele două maxime ascetice: „totul este har” şi „dă-ţi sângele ca să primeşti har” sunt adevărate. „Totul este har”, iar harul este gratuit, înseamnă că totul ul vine de la Dumnezeu fără meritul nostru. Însă harul nu poate lucra în inima noastră decât dacă facem tot efortul de care suntem capabili pentru ca inima să fie sensibilă la lucrarea harului care ne sfinţeşte. „În lupta voastră cu păcatul, nu v-aţi opus până la sânge” (Evrei 12, 4). Să fim convinşi că tot ce facem din credinţă facem spre binele şi mântuirea noastră.
6. Care sunt păcatele care ne opresc de la Sf. Împărtăşanie?
Păcatele mari sau păcatele de moarte, pe care le găsim menţionate în toate cărţile de rugăciuni. Dintre păcatele mari fac parte şi folosirea anticoncepţionalelor pentru că acestea toate provoacă avorturi timpurii (până la 14 zile după zămislirea pruncului) sau a altor mijloace care împiedică naşterea de prunci, patima beţiei şi a fumatului.
7. De ce nu se poate împărtăşi femeia în perioada de „necurăţie”, leuzie etc.?
Aceste perioade din viaţa unei femei sunt naturale şi nu o pot întina. Numai păcatul îl întinează pe om pentru că păcatul este împotriva naturii creată de Dumnezeu bună şi curată. Din tradiţia cea mai veche, când participarea la Sf. Liturghie însemna şi împărtăşirea cu Sf. Taine, s-a moştenit ca femeia să nu se împărtăşească în perioadele amintite în care sănătatea ei este mai fragilă (mai ales în timpul leuziei), scutindu-o astfel de efortul de a participa la slujbă şi de a se pregăti pentru împărtăşire. Dar şi din evlavie deosebită faţă de Sf. Împărtăşanie, femeile se abţin în aceste perioade de a se împărtăşi. Totuşi în caz de boală sau pericol de moarte ele trebuie să se împărtăşească, în orice situaţie s-ar afla.
8. Cât de lungă poate fi perioada în care suntem opriţi de la Sf. Împărtăşanie? Există un pogorământ care diminuează din asprimea canoanelor Sf. Părinţi?
Mai întâi să spunem că păcatul nu trebuie văzut juridic ca încălcarea poruncilor lui Dumnezeu pentru care primim ca pedeapsă un anumit canon. Păcatul este o boală sufletească, iar canoanele nu sunt pedepse, ci mijloace de tămăduire. Suntem opriţi de la împărtăşire pentru un timp pentru ca în această vreme să ne pocăim în mod deosebit pentru păcatele săvârşite, prin post mai aspru, prin rugăciune înmulţită, prin fapte bune… Astfel pocăinţa ne vindecă sufletul şi atrage asupra noastră harul Duhului Sfânt. Asprimea canoanelor arată gravitatea păcatului.
De pildă pentru adulter, Părinţii opresc de la împărtăşire 15 ani; pentru desfrânare 7 ani; pentru avort, 15-20 de ani… Sf. Ioan Postitorul reduce până la jumătate şi chiar mai mult numărul anilor celor care se angajează la post sever şi fac sute de metanii pe zi, semn al unei pocăinţe profunde. Deci intensitatea pocăinţei, adică a părerii de rău şi întoarcerea radicală de la păcat, concretizată în fapte, determină vremea opririi de la Sf. Împărtăşanie, care este şi o vreme de probă că ne-am vindecat cu adevărat de boala păcatului. Părintele Prof. Dumitru Stăniloae (+1993) este de părere că în vremea noastră de slăbire a credinţei, duhovnicii să nu oprească pe cei care se pocăiesc cu adevărat mai mult de trei ani. Duhovnicul trebuie însă să urmărească îndeaproape evoluţia vieţii duhovniceşti a penitentului şi să-l ajute să nu se întoarcă din nou la păcatul săvârşit.
9. Vă rugăm să ne vorbiţi despre vrednicia de a primi Sf. Împărtăşanie. Putem spune că am fost vrednici să primim Sfântul Trup şi Sfântul Sânge? De ce? Nu putem cădea în deznădejde spunând că nu suntem vrednici şi nu mai are rost să ne împărtăşim? Sau hai să facem păcate că oricum primim Sf. Împărtăşanie deoarece nu voi fi niciodată vrednic?
Nimeni nu este vrednic să primească Sf. Taine ale lui Hristos. Înainte de momentul împărtăşirii preotul ridică Sf. Trup de pe Sf. Disc şi zice: „Să luăm aminte: Sfintele (care se dau) sfinţilor!” Iar credincioşii răspund: „Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl, Amin”. Prin această aclamare recunoaştem că noi nu suntem sfinţi şi deci că nu suntem vrednici să primim Sfintele lui Hristos. Deşi prin Botez suntem sfinţi, totuşi în realitate nu suntem sfinţi pentru că nu actualizăm darurile Botezului, nu trăim după făgăduinţele făcute la Botez şi anume că ne lepădăm de Satana şi de toate lucrurile lui şi ne unim cu Hristos.
Tocmai de aceea Mântuitorul ne-a lăsat Taina Pocăinţei sau a Spovedaniei care este al doilea Botez, Botezul pocăinţei sau al lacrimilor, al părerii de rău pentru păcatele săvârşite şi al reîntoarcerii la Hristos. Se întâmplă că unii care au păcătuit mult să se întoarcă radical la Hristos printr-o pocăinţă profundă şi să se ridice deasupra celor „căldicei”, adică a celor care n-au săvârşit păcate grave, dar duc o viaţă superficială. În acest sens, avem atâtea exemple în Sf. Scriptură şi în vieţile sfinţilor. Dar faptul că nu suntem niciodată vrednici să ne împărtăşim, nu înseamnă că nu ne mai împărtăşim deloc. Nu înseamnă nici să păcătuim în continuare pentru că oricum suntem nevrednici de Sf. Împărtăşanie. Viaţa creştină este exigentă şi înseamnă o luptă permanentă cu păcatul şi cu patimile pentru dobândirea virtuţilor sau a deprinderilor bune. Când păcătuim grav, ne spovedim, facem canonul de pocăinţă şi apoi ne reintegrăm în Biserică prin primirea Sf. Taine. Conştiinţa păcătoşeniei şi a nevredniciei, nu numai de a ne împărtăşi, ci chiar şi de a trăi şi de a ne bucura de atâtea daruri ale lui Dumnezeu, trebuie s-o avem toată viaţa. Dar această conştiinţă nu ne paralizează voinţa de a face binele, ci dimpotrivă o potenţează, ne dă şi mai multă râvnă de a duce o viaţă cât mai curată. Aşa cum am spus mai sus, Sf. Împărtăşanie este adevărată mâncare şi adevărată băutură pentru suflet şi ni se dă „spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Dacă trupul nu poate trăi fără mâncare şi fără băutură, nici sufletul nu poate trăi cu adevărat fără Sf. Împărtăşanie.
10. Ce trebuie să facem pentru a ne împărtăşi des? Vă rugăm să ne sfătuiţi cum să trecem peste ispitele vieţii cotidiene din mileniul al III-lea ca să ne unim cât mai des cu Hristos.
Mai întâi să dorim din toată inima să ne unim cu Hristos euharistic. Să ne formăm treptat conştiinţa că o Liturghie la care nu ne-am împărtăşit rămâne pentru noi nedeplină. Nu trebuie să ne fie teamă de Sf. Împărtăşanie. Teamă trebuie să avem faţă de păcat. Este adevărat că atunci când preotul ne cheamă la împărtăşire zice : „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Însă frica de Dumnezeu înseamnă frica de păcatul prin care-L supărăm pe Dumnezeu. Când iubim pe cineva cu adevărat, ne temem să nu facem ceva care să-l supere. Este vorba de frica sfântă despre care înţeleptul spune că este începutul înţelepciunii (Pilde 1, 7) şi nu de frica de pedeapsă. Căci Dumnezeu nu pedepseşte pe nimeni. Suferinţele şi încercările vieţii pe care noi le numim pedepsele lui Dumnezeu sunt de fapt consecinţele fireşti ale păcatelor noastre. „Căci ce seamănă omul, aceea va şi secera” (Gal 6,7), chiar dacă noi nu vedem întotdeauna legătura directă între păcatul săvârşit şi necazul sau boala care vin asupra noastră. Există o lege a compensaţiei duhovniceşti: tot răul săvârşit se întoarce, mai devreme sau mai târziu, asupra noastră.
Credinţa şi iubirea lui Dumnezeu din toată inima ne salvează din orice ispită. Dacă spunem că credem în Dumnezeu şi-L iubim, atunci vom lucra totul ca pentru Dumnezeu şi nu ca pentru oameni (Col3,23), adică vom face totul din inimă: vom gândi cu inima, vom vorbi cu inima şi vom lucra cu inima. Iar Dumnezeu Care locuieşte în inima noastră va lucra toate spre binele nostru al celor ce-L iubim (cf. Rom 8,28). El ne va apăra de tot răul, ne va feri de ispite sau dacă am căzut în ispită ne va scoate grabnic din ea, ne va da curaj în lupta cu greutăţile inerente ale vieţii. Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată dacă noi nu-L părăsim pe El. Trebuie să încercăm să conştientizăm mai mult prezenţa lui Dumnezeu în noi şi prin aceea că ne încredinţăm Lui, zi de zi, în toate situaţiile concrete ale vieţii, încercând să descoperim voia Lui pentru ca să nu facem nimic după voia noastră. Dacă ne străduim să fim mereu cu Dumnezeu şi ne ferim de păcatele mari opritoare de la Sf. Împărtăşanie, atunci ne putem împărtăşi la fiecare Sf. Liturghie.
11. Ce se întâmplă cu cei ce fură Sf. Împărtăşanie, adică mint la Spovedanie sau cu toate că sunt opriţi vin totuşi la Sf. Potir sau nici măcar nu se spovedesc, ci vin din proprie iniţiativă? Dar privind din unghiul opus, poate fi Sf. Împărtăşanie tămăduitoare pentru aceştia menţionaţi mai sus? (Dacă nu,) atunci pentru cine?
Cei care „fură” Sf. Împărtăşanie se aseamănă cu Iuda, care la Cina cea de Taină a primit, ca toţi ceilalţi Apostoli, trupul şi sângele Domnului, dar spre osândă. Sf. Evanghelist Ioan ne spune că „după pâine (împărtăşire) a intrat în el satana” şi că „după ce a luat bucăţica de pâine a ieşit numaidecât. Şi era noapte” (13, 27. 30). Iuda a venit la Cină cu gânduri ascunse, căci cu o zi înainte îl vânduse pe Iisus pentru 30 de arginţi. Dacă şi-ar fi mărturisit păcatul, ar fi fost salvat. Altfel s-a osândit pe sine însuşi pentru păcatul nemărturisit. De Sf. Împărtăşanie trebuie să ne apropiem cu pace în suflet şi cu conştiinţa nevredniciei. Numai atunci ea va lucra la tămăduirea firii de neputinţele noastre sufleteşti şi trupeşti, pe măsura credinţei şi efortului propriu pentru despătimire şi sfinţire a vieţii.
11. Vă rugăm să ne faceţi un scurt istoric al problemei desei sau rarei împărtăşiri cu Sf. Taine.
Până în secolul IV când a început convertirea în masă a păgânilor fără pregătirea necesară, toţi creştinii care participau la Sf. Liturghie se împărtăşeau. Cei opriţi de la împărtăşire nu aveau voie să participe nici la Liturghia credincioşilor; ei ieşeau afară odată cu catehumenii. La Liturghia euharistică nu participau decât cei care se împărtăşeau. Mai târziu, bisericile s-au umplut de creştini, mai mult cu numele decât cu viaţa şi cu faptele. Aceştia duceau o viaţă dublă, slujind şi lui Dumnezeu şi lui mamona. În această nouă situaţie s-a impus spovedania înainte de împărtăşire. Pe de altă parte, sub influenţa monahismului, s-a accentuat „vrednicia” pentru primirea Sf. Împărtăşanii care constă în pregătirea pentru primirea ei.
Astfel s-au adăugat tot mai multe condiţii pentru primirea Împărtăşaniei, încât cei mai mulţi nu le puteau îndeplini datorită neangajării serioase în credinţă. Desigur că toate aceste condiţii urmăreau ca Sf. Împărtăşanie să fie primită într-un suflet cât mai curat, vrednic de Hristos, pentru că, aşa cum am spus, Sf. Împărtăşanie nu ne transformă decât în măsura angajării noastre prin asceză la despătimirea şi sfinţirea personală. Putem să ne împărtăşim în fiecare zi, dar dacă nu ne luptăm prin rugăciune şi înfrânare să ne curăţim de patimi, nu vom scăpa de ele. Mai mult, ca în cazul lui Iuda, Împărtăşania luată cu nepăsare sau în stare de păcate de moarte ni se face spre osândă, adică ne afundă şi mai mult în păcat. Dar şi refuzul Împărtăşaniei timp îndelungat, chiar din motive de evlavie sau lipsă de pregătire, poate fi semnul unei vieţi duhovniceşti superficiale. Părinţii Bisericii au încurajat întotdeauna pe credincioşi să se spovedească cât mai des şi să se împărtăşească cu pregătirea necesară.
Mitropolitul Serafim
Nürnberg, 04.07.2011