iunie 25 2011

Sfânta Scriptură în viaţa monahală (Triefenstein, 25.06.2011)

Prelegere susținută la Internationaler Interkonfessioneller Ordenskongress, 25-30 iunie 2011, Triefenstein bei Marktheidenfeld

În general se crede că în Biserica Ortodoxă, Sfânta Scriptură este puţin folosită şi puţin cunoscută. Lucrul acesta este adevărat dacă privim lucrurile din exterior. Într’adevăr puţini ortodocşi citesc Biblia, poate cei mai mulţi nici nu au o Biblie în casa lor. De asemenea în cadrul Sfintei Liturghii, care este cea mai frecventată slujbă ortodoxă se citesc doar două pericope biblice, una din epistolele apostolilor şi alta din Evanghelii. Predica poate fi un comentariu la cele două texte biblice, dar poate fi, mai degrabă, o predică tematică.

Totuşi conţinutul Sfintei Liturghii cu cele trei părţi ale ei: Proscomidia (pregătirea darurilor în vederea sfinţirii lor), Liturghia catehumenilor (sau Liturghia Cuvântului) şi Liturghia credincioşilor (sau Liturghia euharistică propriu-zisă) este în întregime de inspiraţie biblică. Ediţiile Liturghierelor în limba germană citează, de obicei, locurile din Sfânta Scriptură din care sunt inspirate rugăciunile şi cântările Liturghiei. Ele apar la tot pasul. Liturghia ortodoxă este de fapt o Biblie în imnuri şi rugăciuni, o Scriptură în imagini şi simboluri. Pentru că Cuvântul lui Dumnezeu transpus în rugăciune şi cântare ajunge mai uşor în inima credinciosului decât prin simpla lui citire. Însă Sfânta Liturghie (Euharistia) nu se săvârşeşte niciodată singură, ci înconjurată de cele şapte Laude, după cuvântul Psalmistului: „De şapte ori pe zi te-am lăudat pentru judecăţile dreptăţii Tale”(Psalm 118,164). Aceste Laude sunt: Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica, Utrenia cu Ceasul I (ora 6), Ceasul III (ora 9), Ceasul VI (ora 12) şi Ceasul IX (ora 15). Slujba lor este alcătuită de asemenea din citiri biblice, îndeosebi din Psalmi, precum şi din tropare (imnuri) şi rugăciuni, toate de inspiraţie biblică. Pe parcursul unui an, întreg Noul Testament şi o bună parte din Vechiul Testament se citesc în cadrul slujbelor publice ale Bisericii Ortodoxe. Dintre toate textele biblice, cele mai frecvente în slujbele ortodoxe sunt Psalmii lui David. Toţi cei 150 de Psalmi se citesc la cele şapte Laude, cel puţin odată pe săptămână. Este adevărat că aceste Laude se săvârşesc în întregime numai în mânăstiri.

Principiul antic „ora et labora” ritmează viaţa oricărui monah creştin. Monahii ortodocşi sunt ţinuţi să practice rugăciunea neîncetată, chiar şi în timpul lucrului. De fapt, recomandarea „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5,17) se adresează tuturor creştinilor. Monahii însă sunt cei dintâi chemaţi să se roage neîncetat şi, mai ales, să se roage pentru lume, adică pentru întreaga umanitate, ca unii care s-au „lepădat de lume” nu din ură faţă de oameni, ci pentru ca să-i ajute altfel decât o puteau face rămânând în lume şi anume cu rugăciunea lor. Desigur ei fac aceasta prin rugăciunea Bisericii, adică prin participarea zilnică la slujba celor şapte Laude şi a Sfintei Liturghii, apoi prin rugăciunea de chilie, ca şi prin „rugăciunea de toată vremea” sau „rugăciunea lui Iisus”: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul” – ea însăşi de inspiraţie biblică – pe care fiecare se sileşte s-o repete cât mai mult, în orice împrejurare.

În monahismul ortodox nu există tradiţia acelei „lectio divina” (lectura sau studiul Sfintei Scripturi) răspândită în monahismul occidental, deşi toţi Părinţii îndeamnă la citirea Cuvântului lui Dumnezeu. În Pateric, cartea cea mai iubită a călugărului, se spune chiar că „în tot ce faci să ai mărturia Sfintelor Scripturi” (Avva Antonie). Aceasta înseamnă nu simpla cunoaştere a Cuvântului lui Dumnezeu, ci mai ales însuşirea lui în viaţa de toate zilele sau conformarea vieţii după Cuvântul Domnului. De aceea citirea Sfintei Scripturi nu se reduce la lectură sau meditaţie intelectuală, ci se face în duh de rugăciune pentru ca Cuvântul lui Dumnezeu să pătrundă în suflet şi să opereze, încetul cu încetul, asemănarea cu Dumnezeu, adică să ajungem să avem în noi gândul şi simţirea lui Hristos (cf. I Corinteni 2,16; Filipeni 2,5).

Părintele Enzo Bianchi, superiorul Comunităţii din Bose (Italia), zice în acest sens: „Una din cele mai grave povăţuiri întâlnite la Părinţi este aceea de a nu profana Scriptura făcând din ea un obiect de speculaţie sau de cunoaştere de dragul cunoaşterii, pentru că aceasta este o activitate pe care o poate face şi un ateu, în timp ce credinciosul ştie că atunci când ia în mână Scriptura, poate înţelege ceea ce citeşte numai prin harul lui Dumnezeu”. Iar harul ni se împărtăşeşte înainte de toate prin rugăciune. Părintele Enzo spune mai departe că prin „lectio divina” trebuie să se înţeleagă citirea Cuvântului ca pe o rugăciune. Tot în acest sens trebuie înţelese şi Liturghia şi Laudele Bisericii, atât la ortodocşi, cât şi la celelalte Confesiuni creştine. Cultul public este mijlocul prin excelenţă de preamărire a lui Dumnezeu prin însuşi Cuvântul Său revelat în Sfintele Scripturi. Dar pentru noi creştinii, Cuvântul lui Dumnezeu este Fiul Cel Unul Născut din Tatăl mai înainte de veci, Care „la plinirea vremii” (Galateni 4,4) s-a făcut om „de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria”. „Şi Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălăşluit între noi…”(Ioan 1,14). Dacă în Vechiul Testament, Dumnezeu (adică Fiul sau Cuvântul lui Dumnezeu) vorbeşte prin prooroci şi prin oamenii aleşi, în Noul Testament, Cuvântul se face trup şi se adresează direct oamenilor.

După Înălţarea la cer, Iisus rămâne în lume sub forma pâinii euharistice, care este trupul Său, ca şi prin cuvintele şi învăţătura Sa consemnate de ucenicii Săi. Totuşi pentru noi ortodocşii – dar cred că şi pentru catolici şi anglicani – Euharistia, Taina Trupului şi Sângelui Domnului, are prioritate, aşa cum are prioritate omul, fiinţa vie, faţă de cuvântul său. Euharistia sau Cina Domnului îi adună pe credincioşi ca să actualizeze prezenţa Domnului între ei şi să-i hrănească cu trupul şi sângele Său pentru ca să fie vii în veci (cf. Ioan 6,51; de unde expresia patristică: „Euharistia este leacul nemuririi”). Totodată, Euharistia este prilejul cel mai optim pentru credincioşi ca să-şi amintească de cuvintele Domnului, care prelungesc şi ele prezenţa Lui în lume până la sfârşitul veacurilor.

Pentru ortodocşi, cu deosebire, Hristos este prezent prin energiile Sale necreate (harul) şi în icoană. Icoana este şi ea mărturia Întrupării Cuvântului şi prelungirea ei în lume. În icoană, Îl contemplăm pe Hristos şi faptele Lui mântuitoare şi intrăm în dialog de rugăciune cu El. Refuzul icoanei înseamnă dacă nu refuzul Întrupării, cel puţin neînţelegerea ei în deplinătatea sa.

În Biserică avem aşadar Cuvântul scris, citit, cântat, rugat, consumat în Euharistie şi văzut în icoană. Tot trupul participă la viaţa duhului, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Slăviţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru…” (I Corinteni 6,20).

Tradiţia Bisericii a privit întotdeauna Sfânta Scriptură ca fiind Cartea prin excelenţă a Bisericii, pe care aceasta o vesteşte şi o interpretează sub călăuza Duhului Sfânt în cadrul liturgic al săvârşirii Sfintelor Taine. Pentru că prin Sfintele Taine, şi cu deosebire prin Euharistie, ni se împărtăşeşte Duhul Sfânt, Care ne ajută să pătrundem în adâncurile cele de taină ale Cuvântului lui Dumnezeu. Apostolii înşişi n-au înţeles cuvintele Domnului decât la „frângerea pâinii”, adică după ce s-au împărtăşit cu trupul şi sângele Domnului (cf. Luca 24, 30-32).

Totuşi Sfânta Scriptură este în acelaşi timp şi cartea fiecărui credincios, dar nu ca ins singuratic, ci ca persoană în comuniunea organismului viu al Bisericii. Rupt de Biserică, fără participarea la rugăciunea comună a Bisericii, nimeni nu poate înţelege Scriptura, decât fragmentar sau chiar greşit şi fără folos pentru mântuire. Căci nimeni nu se mântuieşte de unul singur, ci numai în comuniunea semenilor, deci în Biserică. Scopul întregii Scripturi este în fond tocmai întărirea comuniunii dintre oameni, mântuirea lor împreună. Citind Cuvântul lui Dumnezeu în duh de rugăciune, cu evlavie şi cu smerenie, intrăm în dialog viu şi personal cu Dumnezeu. Pentru că Biblia nu este o simplă carte, ci prelungirea Persoanei care a insuflat-o, adică a Logosului sau Cuvântului veşnic al lui Dumnezeu. Astfel dialogul poporului credincios cu Dumnezeu prin rugăciunea comună a Bisericii devine dialog individual, personal, prin citirea Sfintei Scripturi, acasă. Există deci o fericită interdependenţă între rugăciunea Bisericii, în care trăim comuniunea cu semenii noştri, şi citirea individuală a Sfintei Scripturi, care ne descoperă şi mai îndeaproape voia lui Dumnezeu în legătură cu mântuirea noastră. Când slăbeşte legătura cu Biserica, slăbeşte implicit şi legătura cu Scriptura.

Totuşi trebuie să deplângem faptul că ortodocşii, în general, nu sunt familiarizaţi cu citirea Sfintei Scripturi. Nu cred că mulţi monahi fac excepţie de la această realitate. Cu toate acestea nu putem spune că viaţa monahală în Ortodoxie nu este impregnată de duhul Scripturii, mai cu seamă de duhul Psalmilor şi al Evangheliilor, textele sfinte cele mai prezente în cultul zilnic al Bisericii. Din canonul (rugăciunea) de chilie al monahului ortodox face parte, în general, şi citirea zilnică a cel puţin o catismă din Psaltire (cei 150 de Psalmi sunt împărţiţi în 20 de catisme sau stări). Monahii mai râvnitori citesc zilnic mai multe catisme, iar unii chiar toată Psaltirea. Despre Psalmi, Părinţii Bisericii spun că sunt un rezumat al întregii Scripturi. Oricum, Psalmii, mai mult decât orice carte a Sfintei Scripturi, sunt prin ei înşişi rugăciuni de laudă, de mulţumire şi de cerere adresate lui Dumnezeu. În cultul mozaic, ca şi în cultul creştin de tradiţie catolică şi protestantă, Psalmii se cântă. În tradiţia ortodoxă, în general, se rostesc, dar sunt şi Psalmi care se cântă la Privegherile din ajunul sărbătorilor sau chiar în cadrul Liturghiei euharistice.

Deşi tot cultul ortodox este impregnat de texte biblice sau de inspiraţie biblică, totuşi el nu poate suplini citirea personală a Cuvântului lui Dumnezeu care este de o bogăţie infinită, ca Dumnezeu Însuşi. Citirea regulată a Sfintei Scripturi ne călăuzeşte viaţa pas cu pas, ne luminează mintea, ne transformă gândirea şi ne aprinde inima de dragostea lui Dumnezeu. De aceea Psalmistul zice: „Descoperirea (învăţarea) cuvintelor tale luminează şi înţelepţeşte pe prunci” (pe cei fără experienţă) şi se roagă: „Paşii mei îndreptează-i după cuvântul tău ca să nu mă stăpânească nici o fărădelege” (Psalm 118, 130, 133).

În încheiere aş dori să subliniez faptul că ideea însăşi de viaţa monahală este profund evanghelică. Voturile monahale: fecioria, sărăcia şi ascultarea sunt evanghelice prin excelenţă. Ritualul ortodox al tunderii în monahism, de o frumuseţe unică, rezumă principiile evanghelice ale urmării lui Hristos, Cel feciorelnic, Cel sărac (şi prieten al săracilor) şi Cel ascultător până la moarte. Monahii îl au deci ca Model suprem pe Hristos Însuşi, cu a Cărui viaţă încearcă să se identifice. În drumul lor spre Hristos, ei privesc cu deosebire spre cei care au realizat deja asemănarea cu Hristos: Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezătorul, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii a căror viaţă este o pildă pentru ei. Monahii nu se cred superiori celorlalţi creştini prin felul lor de vieţuire pentru că ştiu că mântuirea şi orice virtute sunt daruri exclusive ale lui Dumnezeu. Ei încearcă totuşi să trăiască maximalismul evanghelic, pe care Hristos îl cere de la toţi. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru desăvârşit este” (Matei 5,48).] „Dacă voieşti să fi desăvârşit, du-te vinde tot ce ai, împarte săracilor…, apoi, luând crucea, vino şi urmează Mie (Marcu 10,21). Să nu uităm că prima comunitate creştină de la Ierusalim a fost o comunitate quasi-monastică şi că monahismul a luat un esor deosebit în secolul IV ca urmare a decadenţei vieţii creştine, prin convertirea în masă a păgânilor, fără pregătirea prealabilă necesară.

Mitropolitul Serafim

Întrebări-impuls:

Fundamentarea biblică a celor trei voturi monahale: fecioria, sărăcia de bună voie şi ascultarea necondiţionată.
Exemple de ideal monastic în Sfânta Scriptură.
Rugăciunea şi Sfânta Scriptură: susţinere şi condiţionare reciprocă.