Mitropolitul Serafim: „Acum este timpul“ – Referat biblic la Geneză 50, 15-21, la Zilele Bisericii Nürnberg

Referat biblic la Geneză 50,15-21, susținut de Mitropolitul Serafim la Zilele Bisericii Evanghelice la Nürnberg iunie, 2023: Tema generală: „Acum este timpul“

Dragi frați și surori întru Domnul, dragi prieteni,

am primit invitația organizatorilor „Zilelor Bisericii Evanghelice“ de la Nürnberg, oraș în care se află și sediul Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, de a ține un referat biblic, cu oarecare temere pentru că nu sunt specialist în studii biblice. Dumnezeu a rânduit ca în formarea mea teologică să aprofundez o temă de spiritualitate specifică Bisericii Ortodoxe, care însă nu este străină de spritualiatea creștină, în general, și anume Tradiția isihastă, acea Tradiție spirituală care pune accentul pe interiorizarea omului prin practicarea rugăciunii și ascezei pentru a ajunge la pacea inimii, despre care Sf. Ap. Pavel spune că întrece orice minte, fiind rodul harului (cf. Filipeni 4,7). Într’adevăr nimic nu-i mai prețios în viață ca pacea lui Dumnezeu în inima noastră. Nu există om care să nu dorească și să nu tindă după pacea lăuntrică: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne și neliniștit este sufletul meu în mine până nu se va odihni întru Tine“, a exclamat Fericitul Augustin. Inima omului nu-și găsește pacea, nu se poate odihni decât în Dumnezeu Care sălășluiește în chip tainic în ea. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre inimă. Cineva se exprima poetic, spunând că toată viața duhovnicească a creștinului este o călătorie de la minte la inimă, un efort de a ajunge să gândim cu inima, să vorbim cu inima și să lucrăm cu inima.

De ce inima este atât de importantă în viața noastră? Pentru că inima este centrul ființei umane, în care se concentrează ca într-un focar toate puterile ei fizice și psihice, adică toate energiile care o străbat. Materia nu este decât o energie plasticizată sau îngroșată, cum spune marele teolog român, Dumitru Stăniloae (1903-993). La început a făcut Dumnezeu lumina: „Și a zis Dumnezeu să fie lumină. Și a fost lumină” (Facere 1,3). În profunzimea sa, toată creația, inclusiv omul, este energie luminoasă. Creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, omul recapitulează în inima sa, toată creația. Universul întreg se concentrează în inima fiecărui om. De aceea Părinții Bisericii spun că omul este un microcosmos sau chiar un macrocosmos. Nu noi trăim în cosmos, ci cosmosul trăiește în noi! Cosmosul este penetrat de nenumărate energii; un câmp magnetic care ține totul împreună prin puterea și lucrarea harului lui Dumnezeu Care este „totul în toate” (I Cor 15,28). Iar toate aceste energii se recapitulează în inima fiecărui om. Ceea ce noi numim minte este, de asemenea, o energie a inimii. Mintea pornește din inimă și se exprimă prin creier în sentimente, cuvinte și fapte. Ce mare taină este omul și cosmosul, taină care nu poate fi pătrunsă decât prin credință! „Prin credință pricepem că  s-au întemeiat veacurile cu cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd”  (Evrei 11,3). Fără credință suntem orbi! Fără credință totul este opac, totul este fără sens. Iar sensul veșnic al omului și al Universului ne-a fost descoperit de Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat, mort și înviat pentru mântuirea lumii. Învierea lui Hristos este sensul omului și al întregii creații. Sf. Ap. Pavel spune: „Dacă nădăjduim în Hristos numai în viața aceasta, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (I Corinteni 15,19).

Cu privire la tema generală a „Zilelor Bisericii Evanghelice” din anul acesta: „Acum este timpul” (cf. Marcu 1,15), aș dori să subliniez că timpul (kairos) are aici sensul de moment oportun sau moment privilegiat pentru schimbare. Kairos este timpul în care intervine Dumnezeu în viața omului, dacă omul ascultă chemarea Lui și se întoarce la El, hotărât să-L urmeze și să lucreze împreună cu El. Sf. Ioan Botezătorul și-a început propovăduirea la Iordan chemându-i pe oameni la pocăință: „Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 3,2). De asemenea Mântuitorul Iisus Hristos și-a început lucrarea Sa mesianică cu chemarea oamenilor la pocăință: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1,15). Timpul lui Dumnezeu este un prezent veșnic (cf. Evrei 13,8) în care răsună neîncetat chemarea Lui la pocăință: „Cine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine și să-mi urmeze Mie” (Luca 9,23). „Iată stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsă 3,20). Pocăința, adică întoarcerea la Dumnezeu sau împăcarea cu Dumnezeu, nu înseamnă doar un moment în viața omului, ci un proces continuu care durează toată viața. Zi de zi și ceas de ceas, toată viața suntem chemați să ne ridicăm din căderile noastre, mari sau mici, care ne despart de Dumnezeu și să ne întoarcem la El. Firea omului este fragilă și schimbătoare; în tot momentul putem cădea, dar ne putem și ridica, dacă-L chemăm pe Dumnezeu în ajutor. Înțeleptul Solomon spune: „Chiar dacă cel drept cade de șapte ori și tot se scoală, dar cei fărădelege se poticnesc în nenorocire” (Pilde 24,16). Să adăugăm și faptul că în viața creștină, asumată responsabil, totul este împreună lucrare cu Dumnezeu. „Căci noi ai lui Dumnezeu împreună lucrători suntem” (I Corinteni 3,9). Omul nu poate face nimic fără Dumnezeu: „Fără Mine, nu puteți face nimic” (Ioan 15), dar nici Dumnezeu nu-l poate mântui pe om fără voia lui.

Aici aș aminti aici un cuvânt paradoxal al Părinților din Tradiția veche a Bisericii care spune așa: „Totul este har”! „Dă-ți sângele pentru ca să primești harul”! Despre har, Biserica învață că este prezența și lucrarea tainică (mistică) a lui Dumnezeu în viața omului și a creației, fără ca Dumnezeu să se confunde cu omul sau cu creația. Dumnezeu este deodată și în creație și deasupa creației. Prin energiile Sale necreate care izvorăsc din Ființa Sa, Dumnezeu este pretutindeni în creație, Se revarsă asupra tuturor făpturilor, dar în Ființa Sa rămâne deasupra creației. Soarele penetrează cu razele sale pământul, dar în el însuși rămâne deasupra pământului. „Sfânt, sfânt, sfânt Domnul Savaot, plin este cerul și pământul de slava Lui”, cântă neîncetat îngerii în cer (Isaia 6,3). În termeni teologici, grija permanentă a lui Dumnezeu față de creația Sa se numește Providență. „Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitnițe și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi mai de preț decât ele?” (Matei 6,26). „La voi și perii capului vostru, toți sunt numărați” (Luca 12,7). Dumnezeu lucrează totul în viața omului, așteptând schimb doar recunoștința și împlinirea poruncilor Sale. „Cine Mă iubește, acela păzește poruncile Mele” (Ioan 14,15). Totuși, începând cu Adam, oamenii încalcă neîncetat poruncile lui Dumnezeu și din această cauză suferă. Păcatul înseamnă tocmai încălcarea legilor lui Dumnezeu înscrise în natura omului și a poruncilor Sale, date pentru ferirea lui de degradare și pentru armonia vieții sale. Păcatul repetat devine patimă, subjugare sau robie care-l chinuie cumplit. Împotriva păcatului trebuie să ne luptăm până la sânge, cum ne cere autorul Epistolei către Evrei 12,4: „În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge”. Este o luptă duhovnicească pe parcursul întregii vieți. Căci nu suntem scutiți de ispite și de căderi toată viața. Această luptă constă, mai ales, în rugăciune și asceză, adică în înfrânarea de la tot ce ne atrage spre păcat. Bineînțeles că ne luptăm având în ajutor permanent harul, care lucrează împreună cu noi pe măsura angajării noastre în lupta cu păcatul și patima care ne stăpânește. De aceea cuvântul citat mai înainte spune: Dă-ți sângele pentru ca să primești harul!

Această realitate paradoxală a harului care este gratuit și totuși pretinde lupta până la sânge pentru primirea lui este confirmată de toți cei care trăiesc cu adevărat în Hristos. Pentru că suntem la Zilele Bisericii Evanghelice, aș dori să-l citez aici pe marele teolog și martir Bonhoeffer care spune: „Harul ieftin este vrăjmașul de moarte al Bisericii noastre. Lupta noastră astăzi este pentru harul scump. Harul ieftin înseamnă harul risipit, iertare risipită, consolare risipită, sacrament risipit…

Harul ieftin este harul ca doctrină, ca principiu, ca sistem; … iertarea păcatelor ca adevăr general, … iubirea de Dumnezeu ca idee creștină. Oricui acceptă acest lucru i s-au iertat deja păcatele… În această Biserică lumea găsește acoperământ ieftin pentru păcatele sale, pe care nu le regretă și de care cu siguranță nu dorește să fie eliberată. Prin urmare, harul ieftin este negarea Cuvântului viu al lui Dumnezeu, negarea întrupării Cuvântului lui Dumnezeu…

Harul ieftin este predicarea iertării fără pocăință, este botezul fără disciplină bisericească, este împărtășirea fără mărturisirea păcatelor, este iertare fără mărturisire personală. Harul ieftin este har fără ucenicie, har fără cruce, har fără Iisus Hristos viu, întrupat…Harul scump este Evanghelia care trebuie căutată, darul care trebuie cerut, ușa la care trebuie să bați.Harul scump este drag pentru că cheamă să-l urmezi pe Iisus Hristos; … pentru că el costă viața omului, … îi dă viață în primul rând, … condamnă păcatul, … îndreptează pe păcătos.Harul este drag mai presus de toate pentru că i-a fost drag lui Dumnezeu, … L-a costat pe Dumnezeu viața Fiului său – „ai fost răscumpărat cu preț” – și pentru că ceea ce este drag lui Dumnezeu nu poate fi ieftin pentru noi. … pentru că Dumnezeu nu l-a considerat pe Fiul său mai scump decât viața noastră, ci l-a dat pentru noi…Harul scump este har ca sanctuar al lui Dumnezeu, care trebuie ferit de lume, … nu trebuie aruncat la câini, este deci har ca și cuvânt viu, cuvânt al lui Dumnezeu, pe care El însuși îl vorbește după bunul plac. Vine la noi ca o chemare plină de har să-l urmăm pe Iisus, vine ca un cuvânt de iertare pentru sufletul îngrijorat și inima zdrobită. Harul este scump pentru că îi obligă pe oameni să ia jugul și să-L urmeze pe Iisus Hristos. Este harul despre care Iisus spune: „Jugul Meu este bun și povara mea este ușoară”. (Quelle: Nachfolge, DBW 4, S. 29 – 31; https://hapax.at/index.php/leben-und-worte-bonhoeffers/ausgewaehlte-texte/216-billige-gnade-teure-gnade) Din perspectiva acestor adevăruri fundamentale ale spiritualității creștine, să aruncăm o privire asupra textul biblic din Geneză 50, 15-21 și să vedem ce putem  învăța din istoria lui Iosif.

„Văzând însă fraţii lui Iosif că a murit tatăl lor, au zis ei: „Ce vom face, dacă Iosif ne va urî şi va vrea să se răzbune pentru răul ce i-am făcut?  Atunci au trimis ei la Iosif să i se spună: „Tatăl tău înainte de moarte te-a jurat şi a zis: „Aşa să spuneţi lui Iosif: Iartă fraţilor tăi greşeala şi păcatul lor şi răul ce ţi-au făcut. Iartă deci vina robilor Dumnezeului tatălui tău!” Şi a plâns Iosif când i s-au spus acestea. Apoi au venit şi fraţii lui şi, căzând înaintea lui, au zis: „Iată, noi suntem robii tăi”. Iar Iosif le-a zis: „Nu vă temeţi! Sunt eu, oare, în locul lui Dumnezeu? Iată, voi aţi uneltit asupra mea rele, dar Dumnezeu le-a întors în bine, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros. Deci nu vă mai temeţi! Eu vă voi hrăni pe voi şi pe copiii voştri”. Şi i-a mângâiat şi le-a vorbit de la inimă”.

 Istoria lui Iosif, în care Părinții Bisericii văd un prototip al lui Hristos, reprezintă trecerea de la epoca patriarhilor la înrobirea poporului evreu în Egipt și este una din cele mai mișcătoare pagini ale Vechiului Testament. Fiu al lui Iacob și al Rahilei, Iosif a mai avut un frate bun, pe Veniamin și alți 11 frați vitregi. Ascultător și cuminte, el era iubit de tatăl său mai mult decât ceilalți frații, fapt care a trezit în sufletul acestora invidia și ura. După ce Iosif a povestit fraților săi două visuri, care s-au dovedit a fi profetice, aceștia și-au pus în gând să-l omoare. Iată cele două visuri : „Parcă legam snopi în țarină și snopul meu parcă s-a sculat și stătea drept, iar snopii voștri s-au strâns roată și se închinau snopului meu” (…) „Iată am mai visat un vis: soarele și luna și unsprezece stele mi se închinau mie” (Geneză 37,7 și 10).  Vândut de frații săi unor negustori pentru 20 de arginți, Iosif ajunge în Egipt, sclav la casa lui Putifar, comandantul gărzii lui Faraon. Și pentru că Domnul era cu el, a binecuvântat casa lui Putifar cu mult spor, drept pentru care acesta „l-a pus peste casa sa și toate câte avea le-a dat pe mâna lui” (Geneză 39,4). Dar fiindcă n-a cedat ispitei soției lui Putifar de a se culca cu ea, Iosif ajunge în temniță. Aici află trecere înaintea mai-marelui temniței care-i dă pe mâna lui temnița și pe toți condamnații. Înzestrat de Dumnezeu cu înțelepciunea de a tâlcui visurile, Iosif descoperă semnificația visurilor a doi slujitori apropiați ai regelui, condamnați și ei, iar apoi două visuri ale lui Faraon însuși cu șapte vaci grase și șapte vaci slabe, de asemenea cu șapte spice pline și frumoase și șapte spice slabe, seci și pălite, semnificând șapte ani bogați și șapte ani săraci. Pentru aceasta Faraon îl scoate din temniță și înțelegând că „nu se află om mai înțelept și mai priceput în tot Egiptul” ca Iosif îl face guvernator peste toată țara, încredințându-i chivernisirea recoltelor pe timpul celor șapte ani bogați și împărțirea proviziilor pe timpul anilor de secetă. Seceta a bântuit și Canaanul, țara unde locuia Iacob cu familia sa. Auzind că în Egipt se află grâu, Iacob trimite pe feciorii săi în această țară pentru ca să cumpere cele necesare traiului lor. Iosif recunoaște imediat pe frații săi, dar nu li se descopere decât la a doua lor călătorie, când aceștia l-au adus și pe Veniamin, fratele său mai mic. Stăpânit de lacrimi, Iosif se destăinuie fraților săi:

„Eu sunt Iosif, fratele vostru, pe care voi l-ați vândut în Egipt. Acum însă nu vă întristați, nici să vă pară rău că m-ați vândut aici, că Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră pentru păstrarea vieții voastre” (Geneză 45,4-5). La chemarea lui Iosif, toată casa lui Iacob, în număr de 75 de suflete, se strămută în Egipt și se așează în pământul Goșen, cel mai bun pământ al țării. În Egipt, evreii s-au înmulțit foarte mult încât egiptenii vedeau în ei un pericol pentru țară. De aceea au încercat exterminarea lor, supunându-i la munci grele și chiar prin omorârea noilor născuți de parte bărbătească. Din robia egipteană de 430 de ani, poporul evreu este scos de Moise care-l  trece  în chip minunat prin Marea Roșie și-l conduce spre Canaan, pământul făgăduinței.

 Ce putem învăța din viața lui Iosif care, așa cum am spus, este un prototip al lui Hristos. În primul rând, credința vie în Dumnezeu și în Pronia divină care i-a salvat viața din mâinile fraților săi și l-a condus în Egipt, pentru ca să salveze, prin el, viața tatălui și fraților săi. Aceeași credință și frica de păcat l-a întărit în ispita venită din partea femeii lui Putifar de a cădea cu ea în păcat. Fără îndoială, Iosif avea conștiința că înțelepciunea de a interpreta visele era darul lui Dumnezeu și că tot Dumnezeu l-a făcut mai mare peste poporul Egiptului. Tot prin credință, a putut să ierte pe frații săi și să nu răsplătească răului cu rău. „Iată voi ați uneltit rele asupra mea, dar Dumnezeu le-a întors în bine”, ca să facă cele ce sunt acum şi să păstreze viaţa unui popor numeros”. (Geneză 50,20). Iosif știa deja ceea ce Domnul va spune prin gura lui Moise: „A Mea este răzbunarea și răsplata!” (Deuteronom 32,35). Putem spune că Iosif credea că totul în viața lui este lucrarea lui Dumnezeu! Sau cum am zis mai sus, că „totul este har”. Din experiența de secole și milenii, știm că harul credinței este împreunat cu suferința. O suferință însă care, acceptată prin credință și pusă înaintea lui Dumnezeu, nu este sfâșietoare și fără de sens, cum este suferința celor care nu cred și nu văd în viața lor lucrarea lui Dumnezeu, ci o suferință transfigurată, pătrunsă de nădejde și de curaj. Dumnezeu îngăduie ca omul credincios și drept să treacă prin suferințe mai mari decât omul necredincios și păcătos pentru că în suferință, omul credincios își dă seama de neputința sa ontologică și se apropie și mai mult de Dumnezeu. Deci suferința omului credincios nu este sfâșietoare, ci mântuitoare și sfințitoare! Iosif, deși drept și bun, a suferit mai mult decât frații săi, dar suferința nu l-a înrăit, cum se întâmplă adeseori, ci l-a făcut blând și iertător. Tocmai de aceea Iosif a avut puterea să ierte pe frații săi. 

Pentru noi creștinii, iertarea ține de natura credinței însăși care este iubire necondiționată. Nu poți fi creștin dacă nu ierți pe cei ce ți-au greșit, inclusiv pe vrăjmașii tăi, cum ne îndeamnă Domnul: „Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă prigonesc, ca să fiți fii ai Tatălui vostru Celui din ceruri” (Matei 5, 44). Iubirea vrăjmașilor este mai mult decât simpla lor iertare, care se poate limita la uitarea răului. Iubirea răspunde răului cu bine și se roagă pentru vrăjmași. În această privință, îngăduiți-mi să citez un Sfânt contemporan, Siluan Athonitul (trecut la Domnul în 1938) care zice:

„Sufletul nu poate avea pace dacă nu se va ruga pentru vrăjmași. Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași. Fără harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea și atunci ne va fi milă chiar și de demoni, pentru că s-au dezlipit de bine și au pierdut smerenia și iubirea de Dumnezeu.

Vă rog fraților, faceți o încercare. Dacă cineva vă ocărăște sau vă disprețuiește sau smulge ce este al vostru, sau prigonește Biserica, rugați pe Domnul zicând: „Doamne, noi toți suntem făpturile Tale. Ai milă de robii Tăi și întoarce-i spre pocăință!” Și atunci vei purta în chip simțit harul în sufletul tău. La început silește inima ta să iubească pe vrăjmași, și Domnul, văzând dorința ta cea bună, te va ajuta în toate și experiența însăși te va povățui. 

Dar cine gândește rău de vrăjmași, acela n-are în el iubirea lui Dumnezeu și nu-l cunoaște pe Dumnezeu”.

Iosif este un exemplu de iertare a vrăjmașilor care l-au urât de moarte. Iar iertarea fraților săi a salvat tot neamul lui Israel, cum spune el însuși! Puterea iertării salvează viața omului, a neamului, a omenirii!

Așa precum Dumnezeu a avut un plan al Său cu Iosif, tot astfel El are un plan tainic cu fiecare om, pe care îl duce la săvârșire împreună cu omul, cum am spus mai înainte. În planul lui Dumnezeu nici un om nu este mai puțin important decât altul. Fiecare are de împlinit o misiune proprie în lumea aceasta, potrivit talanților pe care i-a primit.

Lucrul acesta îl înțelegem mai bine noi creștinii care credem că Hristos a recapitulat în firea Sa omenească, adică în trupul Său, întreaga umanitate. De aceea Sfântul Apostol Pavel poate spune că Biserica este „trupul lui Hristos” (cf. Coloseni 1,18) și că oamenii sunt mădulare ale acestui trup tainic, fiecare cu misiunea sa specifică. Pentru ca trupul să fie sănătos, mădularele trebuie să-și împlinească funcția care le-a fost rânduită prin actul creației. Dacă un mădular nu-și îndeplinește funcția se îmbolnăvește și odată cu el va suferi tot trupul. Există deci o interacțiune organică între mădularele imensului organism al Bisericii și al umanității. Dacă organismul Bisericii și al umanității suferă, se datorează faptului că oamenii nu-și împlinesc rolul sau misiunea pentru care au fost creați. Păcatul înseamnă tocmai ratarea țintei, adică a misiunii  pe care o avem fiecare în organismul viu al Bisericii și al Societății și tinderea spre ținte greșite. Noi păcătuim prin aceea că ratăm adeseori ținta, care este planul lui Dumnezeu cu noi și alergăm după ținte greșite. Iar planul lui Dumnezeu îl cunoaștem dacă suntem încadrați în organismul viu al Bisericii, participând la viața parohiei de care aparținem și stând permanent sub ascultarea unui povățuitor duhovnicesc. Căci viața creștină este o viață comunitară și nu solitară. Omul însuși este prin natura sa o ființă socială și nu se împlinește pe sine decât în comuniune cu ceilalți semeni ai săi în umanitate. Un adagiu patristic spune: „Nimeni nu se mântuiește singur, ci numai împreună cu frații săi”! Iar Dostojevschi zice: „Toți sunt responsabili pentru toți”! Ca și Hristos, omul credincios se bucură să ia asupra sa păcatele semenilor săi, după cum mădularele sănătoase preiau funcția celor bolnave!

 „S-a împlinit vremea… Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1,15). Esența Evangheliei este iertarea păcatelor și împăcarea lui Dumnezeu cu oamenii prin moartea și învierea lui Fiului Său Întrupat, Iisus Hristos. Dumnezeu ne cheamă permanent la pocăință prin mărturisirea păcatelor. „Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea. Dacă zicem că n-am păcătuit, îl facem mincinos și cuvântul Lui nu este întru noi” (I Ioan 1,9-10). Fără conștiința păcatului și a nevoii de a ne mărturisi pentru ca să luăm iertare este imposibil să înaintăm în viața duhovnicească. Iar păcatul fundamental este acela al îndepărtării de Dumnezeu, al necredinței din care decurg toate celelalte păcate. Desigur credința este un har pe care-l primim dacă-l cerem. Apostolii s-au rugat: „Doamne, sporește-ne credința” (Luca 17,5).

 Împăcarea cu Dumnezeu are ca și corolar împăcarea cu semenii și împăcarea cu sine însuși. Iar semnul iertării păcatelor și al împăcării este tocmai pacea inimii în care este prezent Dumnezeu și împreună cu El toți oamenii și toată creația. Părinții ascetici vorbesc despre „simțirea inimii” adică simțirea căldurii harului care transformă inima insensibilă la durerile semenilor în „inimă compătimitoare” sau „inimă milostivă”, plină de afecțiune pentru întreaga creație.

  „Ce este o inimă milostivă”?, se întreabă Sfântul Isaac Sirul. Și tot el răspunde: „Este o inimă care arde de iubire pentru întreaga creaţie, pentru oameni, păsări, animale, pentru toate creaturile. Cel care are o astfel de inimă nu poate vedea şi nici nu-şi poate aduce aminte de o vietate fără ca ochii săi să nu fie plini de lacrimi datorită milei nesfârşite care îi pune stăpânire pe inimă,o inimă care este înduioşată şi care nu mai poate suporta să vadă sau să audă de la alţii de vreo suferinţă, chiar şi de cea mai mică durere care a fost pricinuită vreunei creaturi. De aceea, un astfel de om nu încetează niciodată să se roage pentru animale, pentru duşmanii adevărului, şi pentru cei ce-i fac rău, pentru ca aceştia să fie apăraţi şi purificaţi. Unul ca acesta se va ruga chiar şi pentru reptile, mişcat de nemăsurata milă care domneşte în inimile acelora care au ajuns una cu Dumnezeu”. (Cuvântul 81, în: Filocalia, vol. X)

Să ne rugăm Domnului să ne dea și nouă o astfel de inimă!

+Mitropolitul Serafim

Nürnberg – Zilele Bisericii Evanghelice, Lorenzkirche, 9 iunie 2023